Povestea Doctorului
Maximus
Hip
Vara lui ’87. Tabăra de pionieri.
Pe tăpșanul din fața căsuței în care eram cazat păștea o iapă blândă cu nume de floare delicată – Zambila. În primele zile ne-am ignorat reciproc, dar, pe furiș, s-a trezit în mine o pornire haiducească de nestăvilit. I-am dat târcoale de câteva ori, făcând gesturi amicale. Văzând că nu îngenunchează în fața mea din propria inițiativă, mi-am luat inima-n dinți și, pe neașteptate, i-am sărit în cârcă.
Din păcate saltul meu a fost frânt de o pereche de copite pe care, cu o mișcare atent studiată, Zambila mi-a aplicat-o în scăfârlie. Instantaneu am pășit în lumea viselor și acolo am rămas o perioadă îndelungată. Până am părăsit tabăra am fost ținut în infirmerie întru deplina mea siguranță. De la geam priveam iapa, oftam și compuneam poezii triste cu caracter zootehnic în care Zambila sfârșea sub formă de salam sau de pastramă, în funcție de rimă. Mare amatoare de poezie de calitate, asistenta îmi răsplătea, seară de seară, eforturile lirice cu o porție dublă de macaroane cu brânză. Pentru merite necunoscute mie și doctorul taberei se bucura de același tratament din partea ei, așa că la capătul celor 14 zile și el și eu ne îngrășaserăm ca niște purceluși. Atunci am dedus că din medicină și din scris e de trăit.
Da, drumul în viață mi-a fost trasat de două copite primite la timp.