Știți foarte bine că eu am atins stratosfera gafelor. Mă uit cu dispreț și superioritate la cei care comit faze de genul ” credeam că ești însărcinată…”. Și, ca un mic Picasso sau ca un Toulouse-Lautrec ceva mai mare, nu încetez să mă uimesc pe mine însumi, dar și pe cei din jur. Da, resursele mele sunt nebănuite.
Vreau să încep cu o precizare – e a doua oară ( prima oară a fost celebrul caz al pacientului meu Cocoș care urma să-și mărite fata cu fiul domnului Cocoloș, iar cei doi miri doreau să întemeieze familia Cocoș-Cocoloș) când voi folosi numele real al pacientei. Cât am încercat să-l schimb n-am putut. Nu e numele de familie, e prenumele, e un prenume frumos, ce-i drept puțin utilizat la oameni și declar cu mâna pe inimă că problema e doar la mine, nu la nașul său care a fost un patriot excentric.
Vine pacienta la consultație. Evident că nu-s atent când se prezintă – n-am memoria numelor, a titlurilor și a datelor de naștere.
La final, asistenta mea începe să-i scrie un bilet de trimitere către laborator. Eu, fiind după a treia cană de ceai negru, am senzația că se mișcă prea lent. Așa că iau alt carnet de trimiteri și mă pun pe treabă. Aud vag un ” nu, nu, așa mă cheamă”. Discuțiile dintre fete nu mă interesează deci ignor dialogul asistentă-pacientă.
Ajung la punctul în care trebuie să o întreb detalii. Și mă dezlănțui:
– Numele dvs., vă rog!
– Xulescu Independența.
– Mhm. Ajungem imediat și la stradă. Prenumele, vă rog.
– Independența.
Credeți că am înțeles? Nu. N-am înțeles. Dar am o fire neconflictuală și cedez imediat.
– Bine, doamnă, Str. Independenței ce număr?
Pauză.
– Nu e stradă. E numele meu.
Se depășește momentul, iese pacienta.
– Ați făcut anume asta, nu?
Asistenta mea îmi arunca priviri ucigașe.
– Ce-am făcut?
– Adică vreți să spuneți că n-ați făcut mișto de mine?
– Euuuu? Când?
– Păi nu m-ați auzit mai devreme când am întrebat-o în ce sector e strada Independența? Nu era de ajuns că am întrebat-o eu asta? Trebuia să o întrebați și dvs. „ce număr”???