După cei peste 20 de câini vagabonzi/tomberonezi/europeni/nedefiniți pe care i-am aciuat de-a lungul timpului în curtea alor mei am zis că a venit clipa să fac pasul spre primul câine de rasă. Și cum am avut de când mă știu o slăbiciune pentru ciobăneștii germani am dat sfoară în țară că-mi doresc un pui corespunzător.
După aproximativ 6 luni de căutări lipsite de entuziasm (citez pe mămica:”mai lasă-mă în pace cu potăile tale că am ajuns slugă la câini și la pisici” ) am dat, în sfârșit, peste cel ales. Cea aleasă pentru că e o fetiță. Pe care n-am apucat să o ating din cauză că-s un vector de boli mortale. Cel puțin așa am fost informat de stăpânul canisei în clipa în care m-am aplecat să mă joc cu ghemul ăla de blană.
– Ho! Ho! Ho!
– Poftim?
– Ce faceți?
– Ăăă… vreau să o mângâi?!
– Peste o lună când veniți să o luați. După primul vaccin. Acum sunteți un vector de boli.
Am o clipă de ezitare. Firească. Aș vrea ca cineva să vorbească frumos despre mine în aceste momente, dar n-are cine așa că spun cu modestie:
– Știți, pe fiică-mea mi-au dat-o în brațe imediat după ce s-a născut. Au considerat, probabil, că vectorul meu e curățel.
– Oamenii nu-s atât de sensibili.
PLM, dacă știam îmi luam un om.
– Dar cât de sensibili îs câinii ăștia?
– Foarte. Fac parvoviroză și mor imediat. Nu trebuie să vă mai explic pentru că sunteți medic.
Să-i spun că pacienții mei mor foarte greu și că orice sugestie îmi e de ajutor? Mai bine nu.
– Vă rog să-mi explicați.
În următoarea jumătate de oră mi s-a ținut un curs intensiv de boli mortale și amenințări imediate la sănătatea puilor de ciobănesc german de am ajuns să cred că infractorii fugăriți pot scăpa doar strănutând oleacă spre ei. Oricum, puteți fi mândri de mine, nu m-am descurajat ci doar m-am îngrijorat.
Ajung la mama în curte. Desfac bagajele. Printre ele un bax de botoși de sală de operație și două baxuri cu mănuși sterile.
– Cu astea ce-i?
– Mamă… te-ai tot plâns că ai ajuns slugă la câini.
– Da. Și?
– Te-am avansat infirmieră, bre.