Despre oameni și mamele lor

– Dom’ doctor…
– Da?
– Vă deranjez dacă vorbesc cât timp scrieți?
– Da.
– Atunci nu zic nimic.
– Mulțumesc.
– Nu-mi mulțumiți. Așa-i normal. Politețe elementară. Să ceri voie. Ca în taxi. Dacă ceri voie te lasă să fumezi. Dacă îți aprinzi țigara fără să ceri voie… O dată era să mă.. să am o altercație cu un taximetrist.
Abandonez scrisoarea medicală. Mă întorc spre cetățean.
– Parcă nu mai vorbeați…
– Da.
– Păi? Vă rog!
Mă întorc spre calculator.
– Mă rugați… nu-i nevoie să mă rugați. E de bun simț, nu?
Nu răspund. Mă întreb doar ce l-a împiedicat pe taximetrist să-i dea… să-și ducă altercația la bun sfârșit.
– Vă aduceți aminte de mama? E pacienta dvs.
Nu răspund.
– N-o cheamă ca pe mine. După ce a murit tata ea s-a recăsătorit.
Îmi spune numele mamei. Eu tac și scriu.
– Vă întreb pentru că ea vă transmite salutări. Mi-a zis să vă transmit că.. hi hi…n-a murit.
Nu mai rezist.
– Dom’le…
Îi întâlnesc privirea candidă și-mi înghit restul frazei. Oftez.
– Asta v-a zis mama să-mi transmiteți? Salutări și că n-a murit?
Candidă am zis că-i era privirea? Adăugați-i și un strop de ghidușie când m-a întrebat:
– Dacă doriți și alte informații pot s-o sun și v-o dau la telefon. Dar să vorbiți tare că-i puțin cam surdă și eu am o problemă la microfon.