Unii oameni trece prin veață și n-are preteni. Ascultați la mine că mă pricep: ăia doarme liniștiți.
În urmă cu 10 minute sună telefonul. Văd numele. Instantaneu îmi apare în minte lista cu rudele respectivului și bolile lor. Că pe mine nu mă sună nici mama după ora 9 seara doar ca să-mi audă glasul cristalin.
– Da, coane! Cine și ce-a pățit?
– Gata! Te-am rezolvat!
– Poftim?
– Te-am rezolvat cu gresia. Am un supermeseriaş.
Când a auzit de gresie Missy mi-a tresărit în brațe.
– Ce gresie, coane?
– Gresia, mă! Gresia ta.
Mă enervez. De câteva nopți mă trezesc fix la 03:26. Nu știu de ce. Dar chestia asta n-ajută la răbdare.
– Coane, vezi că ai greșit numărul. N-am gresie de pus sau de scos.
Pauză lungă. În sfârșit probabil că și-a dat seama de greșeală.
– Dar de ce de un an… ba nu, de doi ani, de câte ori te întreb ce faci îmi spui că pui gresie?
– Cine, mă, eu?
– Da, tu!
Și atunci am avut această revelație: eu spre deosebire de alți oameni am prieteni. Cu părți bune și părți proaste. Partea bună e ca sunt oameni bine intenționați. Partea proastă e că sunt surzi. Pentru că răspunsul meu la întrebarea stupidă „Ce faci?” e unul singur „Depresie”.
Cum poate cineva să creadă că aș putea pune gresie de doi ani în continuu nu mă întrebați, iar acum am un supermeseriaş la dispoziție cu care nu știu ce dracu’ să fac.